Dar din dar...

” În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am înțeles că în toate împrejurările, mă aflam la locul potrivit, în momentul potrivit.

Și atunci, am putut să mă liniștesc.

Astăzi, știu că aceasta se numește … Stimă de sine.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am realizat că neliniștea și suferința mea emoțională, nu erau nimic altceva decât semnalul că merg împotriva convingerilor mele.

Astăzi, știu că aceasta se numește … Autenticitate.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am încetat să doresc o viață diferită și am început să înțeleg că tot ceea ce mi se întâmplă, contribuie la dezvoltarea mea personală.

Astăzi, știu că aceasta se numeste … Maturitate.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am început să realizez că este o greșeală să forțez o situație sau o persoană, cu singurul scop de a obține ceea ce doresc, știind foarte bine că nici acea persoană, nici eu însumi nu suntem pregătiți și că nu este momentul …

Astăzi, știu că aceasta se numește … Respect.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am început să mă eliberez de tot ceea ce nu era benefic … Persoane, situații, tot ceea ce îmi consumă energia. La început, rațiunea mea numea asta egoism.

Astăzi, știu că aceasta se numește … Amor propriu.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am încetat să-mi mai fie teamă de timpul liber și am renunțat să mai fac planuri mari, am abandonat Mega-proiectele de viitor. Astăzi fac ceea ce este corect, ceea ce îmi place, când îmi place și în ritmul meu.

Astăzi, știu că aceasta se numește … Simplitate.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am încetat să mai caut să am întotdeauna dreptate și mi-am dat seama de cât de multe ori m-am înșelat.

Astăzi, am descoperit … Modestia.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am încetat să retrăiesc trecutul si să mă preocup de viitor. Astăzi, trăiesc prezentul, acolo unde se petrece întreaga viață. Astăzi trăiesc clipa fiecărei zile.

Și aceasta se numeste … Plenitudine.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am înteles că rațiunea mă poate însela si dezamăgi. Dar dacă o pun în slujba inimii mele, ea devine un aliat foarte prețios.

Si toate acestea înseamnă … Să stii să trăiești cu adevărat.”

Charlie Chaplin

Multumesc!

Prezidentiale la PSD

Nu mi-am propus nicio clipa sa urmaresc framantarile pesediste din aceasta perioada, nu e nevoie sa-ti propui asta, iti ies ei in intampinare cu tot felul de mesaje. Incercand sa privesc foarte detasat lucrurile, deci obiectiv, nu par sa fie capabili de a face schimbarile de care au cu adevarat nevoie pentru a se relansa si a se repozitiona. Reusesc sa isi mentina imaginea de partid corupt, macinat de prea multe orgolii, incapabil sa adune fortele de care dispune, cu actiuni centrifuge care slabesc unitatea oricarui partid. Intrunirea de azi, cu discursurile de rigoare, mi-a provocat reactii diferite. Pe Geoana l-am auzit de atatea ori in ultimele luni incat am putut sa dau sonorul mai incet si sa-mi vad de alte treburi. A venit Nastase care mi s-a parut cam fara vlaga, ori asa a fost dintotdeauna si am uitat eu, ori l-a marcat hartuiala din ultimii ani, oricum nu a venit cu acele forte proaspete la care unii s-ar fi asteptat. Iar cand a pomenit de doberman cred ca voia sa-l sustina pe Mitrea. Oricum, n-am modificat sonorul, iar treburile mele n-au avut de suferit. Cand a inceput Diaconescu discursul nu se putea sa nu ma opresc, sa dau mai tare si sa ascult. Are o prestatie publica pe care tot timpul am apreciat-o, vad in el un politician de talia lui Crin si nu e singurul de acest fel din PSD (Ponta e tot pe acolo dar trebuie sa mai creasca). Mi-am dat seama in timp ce il ascultam ca ,,urechile mele liberale'' au fost cele care mi-au dat semnalul ca urmeaza un discurs bun. Mi-am adus aminte de modul in care Crin a fost sustinut pentru presedintia PNL, de eleganta cu care liderii liberali au inteles sa faca acest lucru convinsi fiind ca e o solutie foarte buna pentru  cresterea partidului si s-a dovedit ca n-au gresit. Pentru moment am crezut ca o miscare inteligenta pentru PSD in acest moment ar fi una asemanatoare, ceea ce e greu de realizat intr-un colos in care lupta interna pentru putere are mai multa forta decat campania pentru prezidentiale. Mi-am dat seama insa, dupa parerea mea umila, ca promovarea unui om ca Diaconescu in frunte in speranta ca va functiona dupa modelul liberal, ar fi o eroare. Electoratul PSD are o cu totul alta structura, e mult mai conservator (atat de conservator incat daca maine ar candida Iliescu l-ar vota intr-o proportie covarsitoare), mai putin sensibil la subtilitatile de discurs si de gandire ale politicienilor, mai pragmatic. Si asa mi-am adus aminte de discursurile lui Geoana din campanie. S-a spus de multe ori ca are un discurs sec, plictisitor, de lemn, fara sclipire si aplomb. Nu stiu cat de constient l-a construit dar cred ca a fost prefect adaptat electoratului propriu. Iar Mitrea e dobermanul. Punct.

Noi vrem respect!

   Mi-am adus aminte zilele acestea de campania Realitatea TV, Noi vrem respect! Dacă nu mă înşel s-a derulat în perioada campaniei electorale şi, înclin să cred, în strânsă legătură cu aceasta. Judecând după rezultatul votului, campania (cea cu respectul!) a eşuat lamentabil. Sloganul în sine e stupid, ca să nu spun idiot (n-am spus, Badea ar fi avut mai mult curaj, mare om!). Chestia asta cu respectul seamănă izbitor cu iubirea: ,,Iubeşte-mă!", ,,De ce nu mă (mai) iubeşti?", ,,Eu vreau să mă iubeşti!". ,,Bine, bine, dar nu-mi vine!". Iubirea, ca şi respectul, există sau nu există, se simte, se cultivă, se dezvoltă, se ocroteşte, dar nu se cere!

   Revenind la respect, cerut ostentativ pentru şi în numele poporului, am primit dovada clară a măsurii în care noi, ca popor, îl merităm din partea aleşilor noştri. Cum să vrei să te respecte un politician căruia i-ai dat votul pentru niscaiva calorii (vorba d-lui Vosganian), pentru câţiva gologani sau alte pomeni electorale? Un popor prostituat nu va fi niciodată un popor respectat! Primim ceea ce merităm pentru felul în care am ales, pentru modul în care ştim să ne dezvoltăm şi să ne conturăm personalitatea naţională. În măsura în care o naţiune poate avea personalitate (şi eu cred că da), românii pot considera că această trăsătură le este slab dezvoltată, ca să nu spun că le lipseşte cu desăvârşire. Care e calea? Vă las să ghiciţi singuri. Vă dau doar un indiciu: când am terminat acest articol mi-a fost foarte greu să-l încadrez, având de ales între două secţiuni la fel de îndreptăţite să-l găzduiască: politică sau educaţie. Nici acum nu sunt sigură că am ales corect. Sau poate ar trebui să unesc secţiunile?